Dar Isus, când a auzit vestea aceasta, a zis: „Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit prin ea.”
Ioan 11:4
Ascultă ediția audio aici.
Infirmitatea, boala sunt limite cu care medicul se luptă pentru pacientul său, și uneori și el însuși este afectat de ele. Iar moartea este ultima limită cu care orice om se va confrunta, indiferent cât de riguros a fost cu stilul său de viață.
Societatea vrea ca omul să fie „cultură” și să uite că este „natură”, vrea ca omul să își nege limitele, să le ascundă și să fugă de ele; ea face din cultură o mașină a nemuririi, strălucitoare și impunătoare, dar și absurdă și neputincioasă în fața morții.
Învierea lui Lazăr este ultima, a șaptea, dintr-o serie în care cei înviați au murit iarăși (Ilie l-a înviat pe fiul văduvei din Sarepta, Elisei, pe fiul sunamitei, Isus, pe fiica lui Iair și pe fiul văduvei din Nain, afară de Lazăr, Petru, pe Tabita, Pavel, pe Eutih), dar, în acest caz, Isus le dă ucenicilor, surorilor lui Lazăr, celor prezenți atunci și nouă astăzi o lecție unică: să nu fugim de limitele noastre, ci, prin prietenia și comuniunea cu El, să le privim în ochi, pentru că moartea e doar un punct de sosire al existenței, nu are ultimul cuvânt, iar învierea este doar un semn al acestei comuniuni și prietenii cu Dumnezeu. Lazăr era prietenul lui Isus, ca și Ioan, cel care relatează această experiență… De altfel, la evrei, învierea nu a fost dedusă filozofic, ci a fost văzută ca un semn al prieteniei cu Dumnezeu.
„Eu zic Domnului: «Tu… ești singura mea fericire […] căci nu vei lăsa sufletul meu în Locuința morților»” (Psalmii 16:2,10).
În Scriptură avem nenumărate asigurări în ce privește certitudinea învierii, iar cel mai puternic argument în sensul acesta este învierea lui Isus Hristos. Dacă El a înviat, și noi vom învia (1 Tesaloniceni 4:14).
autor: Sorin Rubinescu
