Nu te făli cu ziua de mâine, căci nu știi ce poate aduce o zi.
Proverbele 27:1
Ascultă ediția audio aici.
Eram în primul an de rezidențiat și la primul meu contact cu oncologia clinică în postura de medic. Eram încurajat de speranța din ochii colegilor mei, care, în pofida aspectului de „lagăr” al secției, încercau să ofere cât mai mult suport pacienților.
Dacă glasurile se schimbau la fiecare săptămână, fie că pacienții se simțeau mai bine, fie că erau mai rău, în salonul 6 exista o constantă. Un glas care se auzea doar de pe hol, pentru că, în momentul în care intram, doamna spunea că nu are nicio durere. Nu voia să împartă cu mine suferința. Ce curaj! „Înseamnă că are o familie care o sprijină”, am gândit eu. Asta până să contactăm persoanele apropiate, care, în pofida insistențelor noastre, au rămas neînduplecate. Aproape două luni doamna a fost „oaspetele” nostru, un arhetip al rezistenței umane. Medicul meu îndrumător i-a cumpărat medicamente scumpe din bani personali și a solicitat interconsulturi doar pentru o „muribundă”, toate pentru ca eu să îi aduc un mesaj de la Dumnezeu.
Într-o dimineață, încercând să o încurajez, pacienta face un gest care m-a cutremurat: mă apucă de mână cu o forță pe care nu credeam că o mai are și mă întreabă:
– Domnule doctor, dacă eu mă rog la Dumnezeu să mă ia, de ce nu o face? De ce mă lasă așa?!
I-am răspuns că Dumnezeu sigur o iubește și sunt convins că are ceva să îi transmită. A întrebat „Ce?” cu o și mai mare disperare. I-am zis că nu știu și că ar trebui să Îl întrebe personal. Ajungând acasă, m-am gândit la o explicație plauzibilă. Următoarea zi intru încrezător pe ușă cu un mesaj de speranță, dar… salonul era gol.
Aș vrea să cred că doamna a găsit înainte de marea trecere un răspuns de la Tatăl ceresc.
Orice interacțiune am avut din acel moment cu pacienții a fost sub imperiul acestei amintiri. Nu aș vrea să mai ratez vreodată ocazia, ultima ocazie pentru a prezenta mesajul de speranță…
Te sfătuiesc să faci la fel, începând de azi. Fiecare mâine va fi cu o zi prea târziu…
autor: Radu Mihai
