Isus a luat cuvântul și i-a zis: „Ce vrei să-ți fac?” „Rabuni”, I-a răspuns orbul, „să capăt vederea.”
Marcu 10:51
Ascultă ediția audio aici.
Mi s-a întâmplat adesea să stau în fața unor alegeri și să nu știu ce să decid. Să „nu văd” drumul pe care trebuie s-o apuc. Să fiu, prin comparație, ca un orb. Nu ți s-a întâmplat? Analizăm într-una toate variantele posibile și nu reușim să decidem care este cea bună. Am constatat că, atunci când sunt mai concentrată pe analiza variantelor, pierd de fapt din vedere esențialul: farul, jaloanele. Am mai constatat că atunci când „deschid ochii”, acceptând „să capăt vederea”, rămâne de fapt un singur drum. Toate celelalte variante dispar.
Nu întotdeauna drumul rămas este cea mai ușoară dintre variantele „văzute” anterior ca posibile. Dar întotdeauna este cel care aduce împlinire și liniște sufletească.
Am citit despre un orb care a ajuns cumva la spitalul unor misionari unde, în urma operației, și-a căpătat vederea. După câteva luni în care părea că n-ar mai fi vrut să plece de acolo niciodată, într-o zi și-a făcut bagajul și a plecat. Cam după o lună de la plecarea lui, într-o amiază toridă, când toți stăteau ascunși de arșița zilei, portarul misiunii a văzut un nor de praf ridicându-se pe drum și, după puțină vreme, o ceată ciudată s-a apropiat de poarta misiunii. Erau circa 15 orbi zdrențăroși care se țineau cu toții de o funie. Înaintea lor, ținând de capătul din față al funiei, pe post de călăuză, era cel care își căpătase vederea în urma operației din spitalul misiunii.
După ce a fost chemat la poartă, medicul care l-a operat l-a întrebat ce înseamnă procesiunea respectivă. Și omul i-a răspuns: „Domnule doctor, înainte ca dumneavoastră să mă fi operat, eu trăiam în mijlocul acestor tovarăși ai mei, orb ca și ei. Acum, când datorită dumneavoastră eu văd, nu pot să-i las pe ei să trăiască în continuare în întuneric. I-am adus la dumneavoastră ca să faceți și pentru ei același lucru pe care l-ați făcut pentru mine.”
Du-i și tu pe „orbii” de lângă tine la Cel care ți-a dat vederea!
autor: Andrada Mirea
