„Moise a zidit un altar şi i-a pus numele «Domnul, steagul meu».” – Exod 17:15
Bucur, Radu şi Cârlan făceau parte din oastea lui Mihai Viteazu. Voievodul îi preţuia mult pentru credinţa şi pentru vitejia lor. Când îşi aduna oştirea, cei trei răsăreau cu un cap dintre ceilalţi luptători, atât erau de înalţi. Ţinând seama de înălţimea lor, Mihai Vodă le poruncise să aibă grijă de Steagul cel Mare al Ţării şi să-l ridice pe câmpul de luptă cât mai des, să-l vadă toţi ceilalţi oşteni.
– Să nu îl pierdeţi niciodată în luptă! le poruncise voievodul. Să-l purtaţi cu vrednicie prin bătălii şi să nu-l plecaţi niciodată în faţa duşmanului!
– Suntem trei, Măria-Ta! Măcar de-ar avea duşmanii atâtea paloşe încât să ne doboare pe toţi odată. Dacă am să cad eu, zise Bucur, are să-l poarte Radu!
– Am să-l port cu cinste, Măria-Ta! răspunse Radu. N-am să-l plec în faţa duşmanului, ci am să-l înalţ spre tăriile cerului, ca vrăjmaşii ce ne cotropesc glia să vadă că suntem liberi şi aşa vrem să rămânem în veci. Şi de-o fi să mor şi eu în vâltoarea luptei, am să i-l las cu limbă de moarte lui Cârlan. Să-l înalţe şi mai sus.
Cârlan privi gânditor la steag. Vorbi înflăcărat şi cu o dulce emoţie în glas:
– Şi eu voi lupta, Măria-Ta, până la ultima picătură de sânge, pentru a păstra credinţa şi mândria ţării! Şi dacă voi cădea şi eu, am să-l las moştenire urmaşilor să-l înalţe prin vreme şi mai sus. Îl voi lăsa ţării. Ţara nu va muri niciodată!
Inimi de viteji – Petru Demetru Popescu
articol preluat de pe Gândul de dimineață – 26.05.2016 – solascriptura.ro
