„Rătăcesc ca o oaie pierdută: caută pe robul Tău, căci nu uit poruncile Tale.” – Psalmi 119:176
În noiembrie 1912, exploratorul australian Douglas Mawson şi alţi doi colegi, Belgrave Ninnis şi Xavier Mertz, au plecat să exploreze partea de pe continent a Antarcticii denumită King George al V-lea.
După câteva săptămâni de progrese considerabile, Ninnis a căzut într-o crevasă, acoperită de zăpadă, luând după el şase dintre cei mai buni câini ai expediţiei, cea mai mare parte a proviziilor de hrană, corturi şi alte produse esenţiale supravieţuirii. Metz şi Mawson au reuşit să salveze un câine, însă Ninnis nu a mai fost găsit niciodată.
Cei doi au rămas cu provizii pentru o săptămână, dar fără mâncare pentru câini, astfel că au decis să revină la una dintre bazele lor provizorii, drumul până la baza principală fiind considerabil. Ei au mers neîncetat timp de 27 de ore, reuşind să recupereze un cort pe care îl lăsaseră în urmă, însă din cauza lipsei hranei au fost nevoiţi să sacrifice unii dintre câini pentru a-i hrăni pe ceilalţi şi pentru a se alimenta chiar ei.
În acea perioadă nu se ştia că ficatul câinilor Husky este toxic, astfel că cei doi au început să sufere curând de ameţeli, dureri abdominale, fisuri nazale, pierderea unghiilor şi îngălbenirea ochilor şi pielii. Mai târziu, Mawson a observat o schimbare de comportament la colegul său, a cărui stare s-a deteriorat rapid, el murind de turbare pe 8 ianuarie 1913.
Mawson a continuat restul distanţei de 100 de mile singur, reuşind să se salveze după ce la un moment dat a căzut şi el într-o crevasă. În final, el a ajuns la baza principală, unde a aflat că vasul cu care venise în Antarctica plecase. El şi cei şase membri ai echipajului rămaşi în urmă pentru a-l căuta au fost nevoiţi să mai stea în Antarctica aproape un an, până în decembrie 1913, când au fost recuperaţi de un alt vas.
articol preluat de pe Gândul de dimineață – 21.07.2016 – solascriptura.ro
