„Ucenicul nu este mai presus de învăţătorul lui, dar orice ucenic desăvârşit va fi ca învăţătorul lui.” – Luca 6:40
Nicolae Grigorescu s-a născut în anul 1835, în comuna Pitaru din judeţul Dâmboviţa. Tatăl său, arendaş şi apoi îngrijitor de moşie, moare tânăr încă, cu durere în suflet că-şi lasă pe drumuri soţia şi pe cei şapte copii. Nenorocită şi îngrijorată, soţia îşi ia copiii şi se mută la Bucureşti la o mătuşă sărmană din Cărămidari. Ca să şi-i poată creşte, lucrează din zori până noaptea târziu, la început singură, mai târziu cu fetele ei. „Biata mamă, cu acul ne-a crescut, fără să se plângă şi fără să zică o vorbă rea”. Dragostea ei mare era copilul Nicu, cel mai înţelept şi cel mai plăpând şi pe care-l învăţa singură să scrie şi să citească.
Cu atâta ştiinţă de carte numai, dar cu o atragere instinctivă spre frumuseţea icoanelor, intră ca ucenic, în vârstă de 10 ani, la un iconar: „Om sucit, Dumnezeu să-l ierte… mă punea de măturam, de legănam copilul şi când voiam să mă uit cum zugrăvea icoanele, mă gonea de lângă el… Câteodată numai, când frecam bine culorile, se îmblânzea şi-mi arăta cum se fac sfinţii… Atunci eram atât de fericit! Mă uitam la el ca la Dumnezeu.”
Istorii regăsite
articol preluat de pe Gândul de dimineață – 31.07.2016 – solascriptura.ro
