„Iubitul îşi are vremea lui.” – Eclesiastul 3:8
„… Eram rău ca un drac când mi se permiteau prea multe pozne. Biata mama îndura atâtea din pricina asta, încât, atunci când năzdrăvăniile mele depăşeau orice limită, marea-i bunătate n-o mai putea opri totuşi să nu-şi iasă din fire şi să nu treacă în extrema cealaltă. Mai târziu, mult mai târziu, când mă mai mărisem – la ce bun? – , când mai îmbătrânisem – pentru ce? – eram obişnuit ca ea, învinsă în cele din urmă de adolescenţa mea tumultoasă, să-mi zică în timpul disputelor, sub forma unor ameninţări în care ştia prea bine că nu cred: „Ai să vezi tu! De atâtea câte-mi faci, într-o zi am să mă tot duc şi niciodată n-ai să mai afli unde sunt.”
Dar ea nu avea să dea curs nicicând acestor vorbe şi ca dovadă a murit în urma unor răceli contractate în timp ce mă îngrijea de boala care şi azi mă chinuie încă.
Ei bine, cum visez adeseori, aproape totdeauna-s cu ea: se face că ne certăm, simt că o nedreptăţesc şi aş vrea să-i spun asta, să implor împăcare, să-i cad la picioare plin de pocăinţă pentru că am mâhnit-o, pătruns de acea afecţiune dăruită numai ei de aci încolo doar pentru ea… Ea însă a dispărut!”
Confesiuni – Paul Verlaine
articol preluat de pe Gândul de dimineață – 07.11.2016 – solascriptura.ro
