„Isus S-a suit la Templu. Şi învăţa norodul. Iudeii se mirau şi ziceau: «Cum are omul acesta învăţătură, căci n-a învăţat niciodată?»” – Ioan 7:14,15
Hans Christian Andersen, în „Povestea vieţii mele”, îşi aminteşte cu emoţie anii copilăriei: „În 1805 trăia la Odense, într-o modestă cămăruţă, o pereche de tineri căsătoriţi, care se iubeau tare mult. El, în vârstă de vreo 22 de ani, cizmar, era un om înzestrat şi avea o fire de poet. Ea, cu câţiva ani mai mare, femeie simplă şi necunoscătoare în ale vieţii, avea o inimă minunată. O singură cămăruţă plină cu scule de cizmărie, patul şi laviţa unde dormeam eu, iată casa copilăriei mele!
[…] Copil singur la părinţi, am fost foarte răsfăţat. Mama îmi repeta adesea că sunt cu mult mai fericit decât fusese ea la vârsta mea. Părinţii o obligaseră până să şi cerşească! Cum nu era în stare să facă una ca asta, rămăsese odată o zi întreagă plângând, sub un pod, pe malul râului care trecea prin Odense.
Tatăl meu, Hans Andersen, mă lăsa să fac tot ce-mi plăcea. Eu eram marea lui pasiune. Pentru mine trăia. Mai toate clipele sale libere, şi mai ales duminicile, şi le pierdea făcându-mi jucării şi desenându-mi diferite chipuri. Deseori, seara, ne citea din operele scriitorilor Lafontaine şi Holberg şi din «O mie şi una de nopţi».
Niciodată nu l-am văzut surâzând decât atunci când citea. Căci nici în viaţă, nici în meserie nu-şi găsise fericirea. Părinţii lui fuseseră ţărani înstăriţi, dar nenorocirile se abătuseră asupra lor: le-au pierit vitele, le-a ars ferma, iar bunicul şi-a pierdut minţile. Veniseră atunci să se stabilească la Odense şi aici îşi dăduseră băiatul, în ciuda faptului că era atât de ascuţit la minte, să înveţe meserie la un cizmar. Din nenorocire nu putuseră să facă altfel, cu toate că dorinţa cea mai fierbinte a băiatului era să intre la Colegiu.
Bietul tata! A păstrat toată viaţa în inima lui amărăciunea că nu putuse să înveţe.”
articol preluat de pe Gândul de dimineață – 25.11.2016 – solascriptura.ro
