„Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi sunteţi ca mormintele văruite, care pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de orice fel de necurăţie.” – Matei 23:27
Arderea pe rug nu a apărut pentru prima oară în evul mediu. Romanii o cunoşteau, aşa cum arată istoricul Vulcatius Gallicanus. El ne vorbeşte despre ruguri înalte de 60 de metri, pe care condamnaţii erau legaţi la diferite niveluri. Dar cea care a dat morţii prin foc titlurile ei de nobleţe este Inchiziţia.
Înfiinţat în 1184, pentru a combate o erezie ivită în Lombardia, acest tribunal ecleziastic al papalităţii, care purta şi numele de Sfântul Oficiu, a căpătat un caracter permanent în urma decretelor conciliare din 1215 şi 1229. Sarcina sa iniţială era de a descoperi pe cei care se abăteau de la dogma religioasă catolică şi de a-i preda apoi tribunalelor civile. Dar foarte curând inchizitorii, recrutaţi în majoritatea lor dintre călugării ordinului dominican, şi-au asumat şi rolul de judecători, torturând şi asasinând, sub pretextul ereziilor, zeci şi zeci de mii de oameni.
Cele mai mari ravagii ale Sfântului Oficiu au fost înregistrate în Spania, unde sinistra instituţie a rămas în vigoare vreme de peste şase secole, fiind desfiinţată abia în 1820. Printre figurile de tristă celebritate care au ilustrat-o, cel mai cunoscut este Thomas de Torquemada (1420-1498), primul inchizitor general al acestei ţări. Dintre cele mai bine de 2000 de victime pe care le-a făcut el în decursul a 18 ani de activitate, cea mai mare parte au pierit arse pe rug.
Magazin istoric
articol preluat de pe Gândul de dimineață – 26.11.2016 – solascriptura.ro
