„Veţi fi urâţi de toţi din pricina Numelui Meu, dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit.” – Matei 10:22
În unul dintre filmele sale, Philip Yancey a prezentat în imagini scenele de persecuţie a bisericilor şi a credincioşilor din fosta Uniune Sovietică. Aceste imagini cuprindeau scene în care turnătorii îi denunţau autorităţilor pe cei credincioşi, scene de judecată şi condamnare a creştinilor şi de incendiere a bisericilor. Prin aceste acte KGB-ul şi-a câştigat pe drept numele de „cea mai crudă organizaţie de represalii”, îndreptate în special împotriva religiei.
Numai în timpul lui Stalin se estimează că şi-au pierdut viaţa aproximativ 42.000 de preoţi şi lucrători creştini, iar 98% dintre biserici au fost închise. În filmul său, Philip Yancey prezintă aceste atrocităţi din perspectiva locuitorilor unui orăşel de provincie.
În scena cea mai palpitantă sunt prezentate câteva femei care mergeau desculţe prin noroi pentru a ajunge pe malul unui râu, unde inspectau fiecare buştean ajuns la fabrica de cherestea din sat. Ele căutau eventuale mesaje încrustate în lemn de către bărbaţii lor care erau întemniţaţi pentru credinţă şi lucrau tăind lemne într-o zonă din amonte.
Una dintre aceste femei a descoperit iniţialele soţului ei săpate pe un buştean şi a început să plângă îmbrăţişând buşteanul. Ea arăta astfel cât de mare îi este durerea inimii pentru soţul ei cu care nu avea nicio posibilitate de comunicare.
Filmul se încheie cu o scenă în care o femeie întreabă care este drumul spre biserică. Celui care i-a răspus că nu-i aceasta strada care duce la biserică, aceasta i-a dat o replica provocatoare: „Ce rost mai are o stradă dacă nu duce la biserică?”
articol preluat de pe Gândul de dimineață – 30.11.2016 – solascriptura.ro
